Motto: Tuturor celor pentru care libertatea de a fi are la bază respectul, înţelegerea şi toleranţa.
Cine oare nu cunoaşte sentimentul difuz că nu comunică bine cu sine şi cu ceilalţi? Cine oare nu se loveşte zilnic de dificultatea de a se exprima şi de a se face înţeles?
A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspiraţii umane.
Dar nicăieri nu suntem învăţaţi să comunicăm, nici în familie şi cu atât mai puţin la şcoală.
În sistemul şcolar, comunicarea se bazează pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Copilul nu poate da un răspuns personal; nu-i sânt acceptate decât răspunsul din carte sau cel aşteptat de învăţător. Timp de 15 până la 20 de ani din viaţa noastră suntem obligaţi să producem răspunsuri, să mergem în direcţia aşteptărilor celorlalţi.
Devenim astfel handicapaţi — nişte infirmi în ce priveşte relaţiile noastre.
